Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.
Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:
If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.
Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.
And it works.
For a while.
Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?
Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?
Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).
Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?
În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?
Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?
The post Dumb it down …. appeared first on Lilisor's blog.
